“Oricât de tare aș vrea acum să-mi întrerup călătoria spre trecut, nimic nu mă poate opri spre a-ți demonstra că te înșeli. Viața și moartea se împletesc încet, iar ceasul nostru sună neîncetat pentru a ne demonstra propria-i putere.”
Elena Costea

Poeziile lui Virgil Carianopol

miercuri, 16 noiembrie 2011

| | |



Niste poezii superbe, in care ma regasesc intotdeauna. Am ales cateva dintre ele pe care sa le impartasesc cu voi.

Contraste

Sunt bucurii care-ntristeaza, 
Sunt întristari ce fericesc, 
Sunt zile fara de lumina 
Si nopti adânci ce stralucesc.

Sunt adevaruri ce doboara 
Si sunt minciuni care ridica, 
Sunt împarati, atotputernici
Ce însa tremura de frica.

Sunt vieti ce-au stralucit în viata, 
Dar când s-au stins parca n-au fost, 
Palate care nu pot tine 
Cât o cocioaba adapost.

Sunt oameni albi pe dinafara, 
Dar negri în adâncul lor 
Si negri în afara, negri, 
Da-n ei de-un alb stralucitor.

Sunt dulciuri ce-amarasc ca fierea, 
Dar si amaruri ce-ndulcesc 
Sunt nedreptati care îndreapta, 
Dreptati care nedreptatesc.

Sunt multe contradictii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri, 
Sunt suferinti ce-aduc lumina
Si fericiri nefericiri!... 


Pentru mama
Virgil Carianopol

Tare necăjită ai fost mamă,
Iarna, vara, orice timp trecând,
Cât era de frig sau de căldură
Tot desculţă te-am văzut umblând.

N-ai purtat o haină mai ca lumea,
O scurteică veche doar aveai,
Dar şi pe aceea totdeauna
Doar la sărbători o îmbrăcai.

Ochii tăi ardeau ca două stele.
Le mai văd luminile şi azi.
Boabe mari de lacrime, ca jarul,
Le striveai cu mâna pe  obraz.

Tot aşa ai fost de când ţin minte,
Pe picioare-ai mers la drum mereu.
Nici în car nu te suiai, de teamă
Boilor să nu le fie greu.

Ce păcat că n-ai trăit, măicuţă,
C-ai plecat fără de timp în lut.
Ce pantofi ţi-aş fi adus acuma
Şi ce haină azi ai fi avut! …


Din Viata

lui Gh. Bulgar

Mi-a batut în poarta Fericirea 
Si intrând în curte m-a strigat. 
Eram dus alaturi cu iubirea. 
A-nchis poarta iute si-a plecat.

Mi-a batut de-asemeni Bucuria. 
A intrat, a stat sub pomii goi. 
N-a vazut pe nimeni sa-i vorbeasca 
Si-a plecat grabita înapoi.

Într-o seara, luminând pe strada, 
Mi-a batut si Steaua mea — de sus 
Tot asa, eram plecat aproape, 
Si-a strâns fusta-n mâna si s-a dus.

Mi-a batut în poarta si Necazul. 
Eram dus departe. Linistit, 
S-a întins pe tolul de la usa 
Si m-a asteptat pâna-am venit. 




Cand

Când vrei sa vezi prin timpul ce desparte 
Si nu mai poti strabate de desis, 
Închide ochii si-ai sa vezi departe 
Ce nu mai poti vedea cu ei deschisi.

Când vrei sa fii de departari aproape 
Si nu mai poti, oricât ti-ar fi de greu, 
Te departeaza si mai mult de toate, 
Ca departarea-apropie mereu. 



La Calusei

Se învârteau agale caluseii 
Si muzica din urma-i îndemna, 
Iar între toti copiii — mititeii 
Si-un batrînel pe-un cal se învârtea.

Râdeau de el, de jocul lui copiii, 
Cum sta plecat pe calul lui de lemn, 
Iar cei mai mari, dând aripi bucurii, 
De jos, mereu îi tot zvârleau îndemn:

- Hiii mosule, hai, taicule, zoreste, 
Da pinteni zdraveni calului spre rai! 
Si la un loc cu ei, copilareste, 
Râdeau si prunci cu parul de malai.

Dar el, tacut, privea pierdut, cu mâna 
T;inând în frâu, calutul fara duh, 
Calutul orb, ce alerga într-una 
Strâns de vergele zdravene-n vazduh.

Cu paru-n vânt, îmbujorat la fata, 
El se rotea dar nimeni n-a vazut 
Cum calul lui, de lemn, prinsese viata 
Si galopa pe câmpuri spre trecut.

A fost o clipa, doar o clipa vie, 
Calutul a zburat prin ani, vâlvoi, 
A dus batrânul în copilarie
Si l-a întors ca gâdul înapoi.

Când s-a oprit din goana batrânelul –
A coborât în râsul fara rost, 
Dar numai el stiu si caluselul, 
În fuga lor de-o clipa, unde-au fost. 


0 comentarii: