Parca ieri il tineam pe Vlad in brate, o bucatica de om cat mana mea, si ziceam "De abia astept sa isi tina singur capul, sa nu mai am stressul asta."
Dupa aia ziceam "De abia astept sa stea singur in fund."
Si dupa aia, "Sa mearga singur in picioare."
Acum merge, alearga, vorbeste, se urca singur pe scaun, pe masa, pe biblioteca. Mananca singur (si toate hainele impreuna cu el)
Vine la mine, ma mangaie pe obraz cu manuta lui mica si imi spune "Iubita mea de Ramona."
Si stau si ma intreb, nevenindu-mi sa cred, cand a trecut timpul.
Cand cresc copiii? Noaptea, cand nu ii vede nimeni?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu