Dintre toate iubirile mele din copilarie si adolescenta, prea putine au avut forma umana. Daca nu v-ati prins pana acum ca sunt o ciudata, o veti face in curand.
Cu multi ani inainte sa apara iubirea mea Harry Potter, iubeam o micuta carte cu coperti galbene si tocite care se numea simplu "Poezii", scrisa de George Cosbuc. Si dintre toate operele sale superbe, niciuna nu m-a impresionat mai mult decat "El Zorab".
Ce Eminescu si contemplarea lui mistica asupra naturii/iubirii/eului? Nu, eu l-am iubit pe Cosbuc, l-am idolatrizat de cand am inceput sa citesc.
Si m-am chinuit atat de tare sa il invat pe "El Zorab" pe dinafara, sa il recit oricui ar fi dornic sa asculte, asa cum am invatat multe alte poezii de-ale lui Cosbuc, dar nu am putut. Nu ca ar fi fost prea lunga, ambitia mea n-are limite cand iubesc ceva. Dar aveam o problema: de fiecare data cand ajungeam la final ma podidea plansul. Si printre suspine si larimi, nu reuseam sa memorez nimic. Si acum, recitind-o, retraiesc aceleasi emotii.
Cititi-o, va rog. E lunga, dar, credeti-ma, merita!
George Coşbuc El-Zorab La paşa vine un arab, Cu ochii stinşi, cu graiul slab. - "Sunt, paşă, neam de beduin, Şi de la Bab-el-Manteb vin Să vând pe El-Zorab. Arabii toţi răsar din cort, Să-mi vadă roibul, când îl port Şi-l joc în frâu şi-l las în trap! Mi-e drag ca ochii mei din cap Şi nu l-aş da nici mort. Dar trei copii de foame-mi mor! Uscat e cerul gurii lor; Şi de amar îndelungat, Nevestei mele i-a secat Al laptelui izvor! Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi: O, mântuie-i, de vrei, că poţi! Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac! Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac, Dă-mi numai cât socoţi! El poartă calul, dând ocol, În trap grăbit, în pas domol, Şi ochii paşei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind Stă mut, de suflet gol. - "O mie de ţechini primeşti? - "O, paşă, cât de darnic eşti! Mai mult decât în visul meu! Să-ţi răsplătească Dumnezeu, Aşa cum îmi plăteşti! Arabul ia, cu ochii plini De zâmbet, mia de ţechini - De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi, De-acum vor fi şi ei bogaţi, N-or cere la străini! Nu vor trăi sub cort în fum, Nu-i vor cerşi copiii-n drum, Nevasta lui se va-ntrema; Şi vor avea şi ei ce da Săracilor de-acum! - El strânge banii mai cu foc, Şi pleacă, beat de mult noroc, Şi-aleargă dus d-un singur gând, Deodată însă, tremurând, Se-ntoarce, stă pe loc. Se uită lung la bani, şi pal Se clatină, ca dus de-un val, Apoi la cal priveşte drept; Cu paşii rari, cu fruntea-n piept, S-apropie de cal. Cuprinde gâtul lui plângând Şi-n aspra-i coamă îngropând Obrajii palizi: - "Pui de leu, Suspină trist. Odorul meu, Tu ştii că eu te vând! Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta, Nu te-or petrece la izvor: De-acum smochini, din mâna lor, Ei n-or avea cui da! Ei nu vor mai ieşi cu drag Să-ntindă mâinile din prag, Să-i iau cu mine-n şea pe rând! Ei nu vor mai ieşi râzând În calea mea şirag! Copiii mei cum să-i îmbun Nevestei mele ce să-i spun, Când va-ntreba de El-Zorab Va râde-ntregul neam arab De bietul Ben-Ardun! Raira, tu, nevasta mea, Pe El-Zorab nu-l vei vedea De-acum, urmându-te la pas, Nici în genunchi la al tău glas El nu va mai cădea! Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun, N-ai să-l mai vezi în zbor nebun Pe urma unui şoim uşor Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor; Nu-i vei pofti: Drum bun! Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt Ardun al tău în alb vestmânt; Şi ca să simţi sosirea lui Mai mult de-acum tu n-o să pui Urechea la pământ! O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea Cum ţii tu nările-n pământ Şi coada ta fuior în vânt, În zbor de rândunea! Cum mesteci spuma albă-n frâu, Cum joci al coamei galben râu. Cum iei pământul în galop Şi cum te-aşterni ca un potop De trăsnete-n pustiu! Ştia pustiul de noi doi Şi zarea se-ngrozea de noi - Şi tu de-acum al cui vei fi? Şi cine te va mai scuti De vânturi şi de ploi? Nu vor grăi cu tine blând, Te-or înjura cu toţi pe rând Şi te vor bate,-odorul meu, Şi te-or purta şi mult, şi greu; Lăsa-te-vor flămând! Şi te vor bate,-odorul meu, Să mori tu, cel crescut de noi!... Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac, Dar fără cal eu ce să fac: Dă-mi calul înapoi! Se-ncruntă paşa: - "Eşti nebun? Voieşti pe ianiceri să-i pun Să te de-a câinilor? Aşa! E calul meu, şi n-aştepta De două ori să-ţi spun! - Al tău? Acel care-l crescu Iubindu-l, cine-i: eu ori tu? De dreapta cui ascultă el, Din leu turbat făcându-l miel? Al tău? O, paşă, nu! Al meu e! Pentru calul meu Mă prind de piept cu Dumnezeu - Ai inimă! Tu poţi să ai Mai vrednici şi mai mândri cai, Dar eu, stăpâne, eu? Întreagă mila ta o cer! Alah e drept şi-Alah din cer Va judeca ce-i între noi, Că mă răpeşti şi mă despoi, M-arunci pe drum să pier. Şi lumea te va blestema, Că-i blestem făptuirea ta! Voi merge, paşă, să cerşesc, Dar mila voastră n-o primesc - Ce bine-mi poţi tu da? Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi Şi binele în vergi i-l daţi! Sar eunucii, vin, îl prind - Se-ntoarce-arabul răsărind Cu ochii îngheţaţi... El scoate grabnic un pumnal, Şi-un val de sânge, roşu val De sânge cald a izvorât Din nobil-încomatul gât, Şi cade mortul cal. Stă paşa beat, cu ochi topiţi, Se trag spahiii-ncremeniţi. Şi-arabul, în genunchi plecat, Sărută sângele-nchegat Pe ochii-nţepeniţi. Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni Şi-aruncă fierul crunt din mâini: - "Te-or răzbuna copiii mei! Şi-acum mă taie, dacă vrei, Şi-aruncă-mă la câini! |
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu