“Oricât de tare aș vrea acum să-mi întrerup călătoria spre trecut, nimic nu mă poate opri spre a-ți demonstra că te înșeli. Viața și moartea se împletesc încet, iar ceasul nostru sună neîncetat pentru a ne demonstra propria-i putere.”
Elena Costea

Ultimul cantec

sâmbătă, 10 decembrie 2011

| | |
Image and video hosting by TinyPic

"Ultimul cantec", o carte pe care am devorat-o pur si simplu si nu am reusit sa o las din mana pana nu am terminat-o. O poveste incredibil de frumoasa din care am avut multe de invatat.

Ronnie, o pustoaica de 17 ani si Jonah, fratele ei mai mic,se duc sa isi petreaca vara alaturi de tatal lor in Wilmington, Carolina de Nord.

Ronnie este furioasa pe tatal ei ca i-a parasit, ca parintii ei au divortat si timp de trei ani nu a vorbit cu el deloc. Ea vrea cu disperare sa se intoarca la New York, dar urmatoarele lucruri care se intampla, belelele in care intra si persoanele pe care le cunoaste o obliga sa ramana acolo pentru restul vacantei, un prilej de a-si cunoaste mai bine tatal.

Will este baiatul tipic de bani gata, vedeta plajei, un jucator de volei excelent. Dar cand Ronnie ajunge sa il cunoasca mai bine, isi da seama ca in spatele acestor lucruri se afla un tanar sensibil si inteligent. Oare exista o sansa cat de mica sa fie ceva intre ei, desi sunt atat de diferiti?

Cartea are mai multe perspective, lucru care m-a ametit putin initial, dar in cele din urma m-am obisnuit, iar numeroasele perspective mi-au dat ocazia de a intelege mai bine fiecare personaj.
Avem perspectiva lui Ronnie, a lui Steve(tatal ei), a lui Will si a lui Marcus.

Citate:


Acum urma sã îşi petreacã vara cu copiii lui şi, deşi încerca sã îşi imagineze ce se întâmpla în toamnã când Ronnie şi Jonah urmau sã se întoarcã la New York, singura certitudine pe care o avea era cã frunzele aveau sã se îngãlbeneascã, iar dimineaţa va scoate aburi când va respire. Ȋncetase demult sã mai încerce sã mai prevadã viitorul. Nu-l deranja lucrurl acesta. Ştia cã previziunile sunt inutile şi, în plus abia dacã înţelegea trecutul.


-Eu sunt Ronnie. E o prescurtare de la Veronica.
-Spune-mi Blaze.
-Blaze?
-Numele meu adevãrat este Galadriel. E din Stãpânul inelelor. Mama e o ciudatã.
-Zi mersi cã nu ţi-a pus numele Gollum.
-Sau Ronnie. Arãtã peste umãrul ei cu I mişcare a capului. Dacã vrei ceva uscat sunt nişte tricouri cu Nemo la taraba de acolo.
-Nemo?
-Mda, Nemo. Din film? Peştele portocaliu cu alb, olog de o aripã? Rãmâne prins într-un acvariu şi tatãl lui se duce sã îl gãseascã?
-Nu vreau un tricou cu Nemo, OK?
-Nemo e mişto.
-Poate dacã ai şase ani, riposte Ronnie.


Ştiuse cã se va lua dupã ei. Mereu o fãceau. Mai ales fetele nou-sosite în oraş. Asta era chestia cu fetele: cu cât le tratai mai rãu, cu atât mai mult îl doreau. Erau pur şi simplu aşa de proaste! Previzibile, dar proaste.


-Asta e tot? Asta e cel mai rãu lucru pe care l-ai fãcut vreodatã?
-Nu am omorât florile nimãnui, dacã la asta te referi. Şi nici nu am vandalizat nimic.
-Nu l-ai bãgat pe fratele tãu cu capul în toaletã?Nici n-ai lovit maşina? Sau ai bãrbierit pisica sau ceva de genul ãsta?
Ronnie zâmbi discret.
-Nu.


-Bine. Povestea mea: locuiesc în New York cu mama mea şi cu fratele meu mai mic, dar ea ne-a expediat aici sã ne petrecem vara cu tatãl nostru.Şi acum sunt obligatã sã stau sã pãzesc nişte ouã de ţestoasã, în timp ce un jucãtor de volei/ maimuţã slinoasã/ voluntar la acvariu încearcã sã se dea la mine.
-Nu mã dau la tine, protestã el.
-Nu?
-Crede-mã, dacã m-aş da la tine, ai şti. Nu ai putea sã nu cedezi farmecelor mele.
(….)
-Bine, spuse ea într-un final, spãrgând tãcerea. E rândul tãu. Care e povestea ta?
-Sunt jucãtor de volei/ maimuţã slinoasã/ voluntar la acvariu.



-Ce treabã ai tu cu Blaze?
-Cum adicã?
-Mã întrebam de ce erai cu ea în seara aceea.
-Oh, fãcu ea. Deşi el nu avea habar de ce, ea pãrea uşuratã. Sincerã sã fiu, ne-am cunoscut când a vãrsat suc pe mine. Imediat dupã ce am curãţat isprava ta.
-Glumeşti.
-Nu. Din ce-mi dau eu seama, sã verşi suc pe oameni este echivalentul la a spune “bunã, mã bucur sã te cunosc” în partea asta de lume. Dacã mã întrebi pe mine, consider cã salutul standard e mai efficient, dar, la urma urmei, ce ştiu eu?



-Ce faci aici?
-Mã trezesc.
-Asta vãd. Dar ce fãceai aici azi-noapte?
Will zâmbi. Puştiul se purta la fel de serios ca un judecãtor, lucru care, la vârsta şi statura lui, era destul de comic.
-Dormeam.
-Da, da.


-Dacã nu aveai de gând sã îmi spui, atunci de ce m-ai adus aici? Ca sã te vãd murind?
-Nu, scumpo. Exact opusul. Ȋşi roti capul ca sã o priveascã în ochi. Te-am rugat sã vii ca sã te vãd eu pe tine trãind.


Viaţa, se gândi el, semãna mult cu un cântec. La început e misterul, la sfârşit e confirmarea, dar la mijloc stã întreaga emoţie care face sã merite totul.

0 comentarii: