Cum pot evada din aceastã închisoare fãrã margini, când tocmai mintea mea este o închisoare?
Capitolul 1
Eram conștientã, undeva ȋntr-un ungher ȋntunecat și foarte îndepãrtat al minții mele, cã visez. Şi totuși, nu fãceam încã nimic pentru a încerca sã mã trezesc. De fapt, în vis, de abia mã trezisem. Aveam acea stare de confuzie tipicã unei dimineţi, dupa puţine ore de somn. Capul mã durea, urechile îmi vâjâiau, iar eu încercam, buimacã, sa ajung în bucãtãrie. Tata se afla la aragaz, pregãtind ceva ce semãna cu o omleta.
-Bunã dimineaţa, am spus cãscând. Unde e mama?
Tata m-a privit incruntat pentru o clipã, apoi si-a întors privirea la omleta lui.
-Tata?
-E o glumã sau ceva? Întrebã el acid, aşa cum nu îl mai auzisem vorbind vreodatã.
M-am aşezat pe scaun, încercand sã îmi dau seama ce se petrece.
-Unde e mama? Am întrebat din nou, mai hotãrâtã.
Tata s-a întors cu faţa la mine, fixându-mã cu privirea. Pãrea cuprins de griji, dar mai ales…periculos. M-am cutremurat.
-Mama ta a murit acum trei ani, Adriana! Spuse el tranşant.
Impactul vorbelor sale m-a fãcut sã tremur. Am încercat sã îl privesc în ochi, dar se întorsese deja cu spatele la mine. Dar asta nu era posibil. Mama mea…moartã? Nu! Tata trebuia sã glumeascã, o glumã proastã, asta e tot. Sau poate e doar….un vis.
Şocul trezirii la realitate mi-a fãcut stomacul sã se strângã dureros şi o senzaţie de vomã mi-a ajuns în gât. Mã aflam pe bancheta din spate a unei maşini în mers, iar parinţii mei stãteau pe locurile din faţã. Am tras aer adânc în piept, luptându-mã cu senzaţia de vomã.
Doar un vis…un alt nenorocit de vis, cum au fost multe altele înaintea lui.Din cauza viselor am ajuns aici. Din cauza lor şi a minţii mele defecte, care nu e capabilã sã facã distincţia intre vis şi realitate. De când mã ştiu am visuri ciudate. Dar în ultimul an, ele au devenit mai dese, mai stranii şi mai reale ca oricând. Asta, în combinaţie cu proasta decizie de a lua un flacon de somnifere care aveau drept slogan “un somn adânc şi fãrã vise”, i-a fãcut pe parinţii mei sa creadã cã sunt o dezechilibratã cu tendinţe sinucigaşe, iar locul meu e într-un spital de nebuni.
Mi-am scos telefonul din geantã, sã îl sun pe Matei, iubitul meu. Vroiam sa îi mai aud vocea pentru ultima data, înainte sã intru în acel loc sinistru unde eram convinsã cã telefoanele mobile nu sunt permise.
A rãspuns dupã primul “ţrrr”. Vocea lui nu mai era la fel de caldã cum mi-o aminteam, ci tãioasa, clocotind de furie.
-Ce mai vrei de data asta?
Am rãmas perplexã pentru câteva secunde, conştientã de respiraţia lui Matei care se auzea încet din telefon si de urechile ciulite la maxim ale pãrinţilor mei care nu scoseserã niciun sunet, dar cu siguranţa ascultau cu cea mai mare atentie ce spun.
-Hmm, mi-am dres vocea încercând sã trag de timp. Pãi…
-Dacã mã mai suni o singurã datã, te acuz de hãrţuire.
Ȋnainte sã reuşesc sã îmi revin din şoc, s-a auzit tonul de ocupat. Ȋnchisese. Cuvintele lui Matei fuseserã ca o palmã peste faţã. Am clipit des, încercând sa îmi alung lacrimile. Ce s-a întâmplat cu el? Ne înţelegeam atât de bine…Când? Nu îmi pot aminti. Nu, nu când. Unde. Ȋn vis. Numai în vis.
Mi-am cuprins abdomenul cu mâinile, chircindu-mã de durerea ce venea din suflet şi se rãspandea în tot corpul, asemenea unui gaz otravitor.Am oftat adânc, lãsând lacrimile sã îmi curgã în voie pe obraji.
Nu am avut prea mult timp sã mã gândesc la faptul cã relatia mea cu Matei nu existã în realitate, cãci am simţit cã inima mea o ia la galop, aproape sã îmi spargã pieptul. Nu era acel sentiment de zbor, acea eliberare de fericire, ci din contra, teama de carcerã. Cãci în faţa mea se profilau doua porţi imense, care se continuau cu un gard înalt, din fier. Era de peste doi metri, fara nicio striaţie în fierul dur. Primul gând care mi-a venit în minte a fost cã este un gard imposibil de escaladat. Ca într-o inchisoare, exact asa cum îmi imaginasem. Vedeam ca si aievea porţile impunãtoare închizându-se în urma mea, sechestrându-mã pentru restul existenţei in acest mormânt.
Porţile s-au deschis, iar maşina noastrã a înaintat încet pe aleea pavatã cu piatrã de râu. Ȋn faţa noastrã trona o clãdire ce pãrea a fi pe jumãtate bisericã, pe jumãtate casã de vacanţã. Dar eu ştiam ce este in realitate, iar pancarda mare nu a fãcut altceva decât sã îmi sporeascã certitudinea.
Sanatoriul Sfantul Nectarie
Mi s-a facut pielea de gãina, iar senzaţia de vomã de care nu scãpasem intru totul s-a agravat.
Doamne, te rog, dacã exişti, fã cumva sã nu ajung aici! Fã cumva ca ãsta sã fie doar un alt vis de-al meu şi sa mã trezesc acasa, în patul meu moale, departe de orice sanatoriu de nebuni.
Tata a coborât din maşina, apoi a venit şi mi-a deschis portiera. Nu vroiam sa ies. Aş fi vrut sa mor chiar în acel moment, mai bine decât sa fiu internata într-un spital de nebuni. Tata mi-a întins mâna pentru a mã ajuta sa cobor, dar nu l-am atins. Am pus piciorul pe alee, luptându-mã din greu cu impulsul de a fugi.
Ȋncet, foarte încet, de parcã aş fi urmat marşul funebru al propriei înmormântãri, am coborât din masina.
Doi bãrbaţi ieşisera din clãdire şi se îndreptau spre noi. Ştiam cã este ultima mea şansa şi totuşi eram conştientã cã nu mai am nicio şansã înainte de a începe.
-Tata, te rog…
Lacrimi fierbinţi îmi curgeau pe obraji. Nu m-am obosit sã le şterg.
-Adriana, înţelege cã e spre binele tãu, spuse tata sec.
Era ca un refren repetat la nesfârşit, pe care se obligase sã îl creada.
-Cum poţi sã crezi cã o sã îmi fie bine aici, printre atâţia nebuni? Poate o sã mã puna într-o cãmaşã de forţã, poate o sã îmi facã electroşocuri sau lobotomie. Cum poţi sã mã laşi aici?
Mama a coborât în sfârsit din maşinã. Avea obrajii uzi şi ochii roşii. M-am aruncat în genunchi în faţa ei, disperatã, implorãnd-o.
-Mama, te iubesc, te rog, nu îmi face asta!! Te rog, te implor!!!
Tata m-a cuprins de umeri si m-a ridicat. Am început sã îl lovesc cu pumnii în piept. Simţeam cum sãngele îmi clocoteşte în vene, iar frica, ura, agonia şi disperarea puneau stãpânire pe mine.
-Te urãsc! Am ţipat atât de tare încât am simţit un junghi în gât. Vã urãsc pe amândoi! Cum îi puteţi face asta propriului vostru copil?
Mama plângea în hohote, lângã mine.
Am simţit cum puterile îmi cedeazã, corpul nu mai face faţã stressului, iar eu cad încet, scufundându-ma în inconştient. M-am luptat cu toatã fiinţa mea sã nu leşin, pentru cã ştiam cã dacã se întâmplã asta mã voi trezi într-un pat strãin, iar parinţii mei vor fi plecaţi demult. Mã dezamãgiserã, mã trãdaserã, mã abandonau când aveam cea mai mare nevoie de ei, si totuşi îi iubeam.
Cei doi bãrbaţi care ieşisera din clãdire şi stãtuserã la o distanţa considerabilã de noi în timpul jalnicelor mele încercãri de implorare, acum se apropiau.
Cel mai tânãr dintre ei nu pãrea a fi cu mult mai mare decât cei optsprezece ani ai mei. Era înalt, solid, brunet cu ochii cãprui si pãrul tuns foarte scurt. Avea o expresie pe care nu o puteam descifra prea bine. Pãrea curios, nerãbdãtor, întelegãtor, compãtimitor şi uşor amuzat, toate în acelaş timp.
-Bunã ziua, eu sunt Nectarie, iar el este asistentul meu, Viktor, spuse cel mai în vârsta dintre bãrbaţi.
Deşi termenul “în vârsta” nu îl caracteriza absolut deloc. Pãrea sã aibe în jur de cincizeci de ani, însã chipul şi corpul întreg îi radia de o energie ciudat de tinereascã, ce îmi dadea fiori. Iar vocea sa era finã, ca mãtasea, caldã şi plina de viaţã.
Mi-a luat cateva secunde sã realizez cã cel mai tânãr, Viktor, mã pironea cu privirea.
-Eu sunt Alexe Apostol, iar ele sunt soţia mea, Elena şi fiica mea Adriana, spuse tata dat fiind cã eu nu aveam de gând sã scot vreun sunet.
Nu îmi puteam reţine lacrimile, care curgeau în voie pe obraji, alunecând pe bãrbie şi pierzându-se pe gât. Nu îmi venea sã cred cã asta chiar se întâmplã în realitate, cã pãrinţii mei chiar mã exileaza într-un spital de nebuni.
Trebuie sã fie doar un vis de-al meu. Doamne, te rog, sã fie doar un vis.
Dar vocea directorului Nectarie era tare, clarã şi cât se poate de realã.
-Vã asigur cã aţi fãcut alegerea potrivitã, le spune el alor mei.
Da, ce mai alegere! Sã îţi abandonezi copilul când are cea mai mare nevoie de tine…
-Adriana, ia-ti la revedere de la pãrinţii tai, apoi te invit la un tur al sanatoriului.
Mama a venit la mine sã mã îmbratişeze. Vroiam sã îmi mângâie pãrul şi sã îmi spunã cã totul va fi bine, vroiam sã îmi odihnesc capul pe umarul ei şi sã uit de orice grijã, vroiam sã o strâng tare în braţe şi sã îi spun cât de mult o iubesc şi cât o sa îmi lipseasca. Şi totuşi, am respins-o. Pentru cã oricât de multã nevoie aveam de ea, ea nu avea nevoie de mine. A început iar sã plânga, dar de aceastã data nici nu m-a mai impresionat. Mã simţeam goalã pe dinauntru, singurul sentiment pentru care aveam loc era frica mistuitoare în legãtura cu viitorul meu.
Tata a împins o mânã spre mine, dar m-am dat mai în spate şi i-am şoptit printre dinţi:
-Te urãsc!
S-au îndepãrtat încet, dureros de încet şi am simtit o dorinţã arzãtoare sã alerg dupã ei, sã îi implor din nou sã nu mã lase aici. Dar nu am fãcut-o, pentru cã ştiam cã va fi in zadar.
-Viktor, aratã-i tu Adrianei unde doarme, sala de mese şi lucrurile pe care le crezi mai importante, apoi te aştept în biroul meu.
Mi-am luat ruscacul şi valiza pe care le coborâse tata din maşina şi am pornit dupa Viktor. Am ocolit clãdirea din faţa noastrã, în timp ce directorul intra în ea. Viktor s-a întors doar pe jumãtate sã priveascã, apoi a spus:
-Lasã-mã sã te ajut cu valiza, pare grea.
L-am lãsat sã o ia, farã sã spun nimic.
-Ştiu cã eşti cam bulversatã, continua el sã vorbeascã, toţi am fost aşa când am venit aici, dar o sã fie bine, pe bune.
L-am privit încruntatã, încercând sã asimilez ce îmi spune. Eram puţin ameţitã, dar pe lânga durerea din suflet, ameţeala fizicã era o nimica toatã.
-Ai fost si tu internat aici?
Ȋmi aminteam, ca printr-un vãl gros de ceaţã, ca directorul îl prezentase ca şi asistenul sãu.
Viktor râse scurt. Avea un râs gros si rãguşit.
-Lucrurile sunt altfel decât le crezi tu aici. Ai doar puţinã rãbdare si vei vedea cã totul e ok.
Mã îndoiam ca va fi ceva “ok”, dar am remarcat cã mi-a evitat întrebarea. Nu am insistat, pentru cã nu mã interesa cu adevãrat.
Dupa ce am ocolit clãdirea principalã, am dat într-o curte imensa în care se aflau mai multe clãdiri.
-Aici, spuse Viktor, arãtând catre clãdirea cu un etaj de pe partea dreaptã, se aflã sala de mese, biblioteca şi sala de cinema. Ȋn fiecare sãptãmânã ruleazã câte un film, sunt alese de cãtre…noi.
Aveam impresia cã vrea sã spuna altceva şi nu ştiam exact la ce se referã prin “noi”, dar, din nou, nu am întrebat.
-Aici, spuse arãtând spre cealaltã clãdire, cea de pe partea dreaptã, sunt sãlile de terapie, sãlile de sport, de jocuri si reuniuni.
Ȋn timp ce înaintam, vedeam fete si baieti mergând prin curte, vorbind între ei, stând pe iarbã la umbra câte unui pom, ascultând muzicã la i-pod sau citind ceva. Şi cel mai ciudat nu era faptul cã toţi pãreau a fi de vârsta cu mine sau cã arãtau chiar fericiţi, ci faptul cã pãreau cât se poate de normali.
Am intrat în clãdirea care se afla în faţa noastrã, cea mai mare dintre toate, iar Viktor m-a condus la primul etaj. S-a oprit la o uşã neagrã şi a ciocãnit scurt.
-Intrã! S-a auzit de dincolo de uşã o voce de fatã.
Viktor a deschis uşa şi m-a invitat sã intru prima. Era o camera destul de mare, cu pereţii vopsiţi într-o nuanţa deschisã de verde, cu douã paturi supra-etajate, un dulap mare, care fusese îmbrâcat în autocolant verde, un birou şi un raft ca de bibliotecã în care se aflau cãteva cãrti, cãteva jucãrii de plus şi unele obiecte cosmetice.
-Iris, ţi-am adus colega de camera! Spuse Viktor.
O fatã ieşi dintr-o camerã pe care nu o remarcasem pentru cã se afla lângã uşa pe care tocmai intrasem şi cel mai probabil ducea la baie.
Fata era simpaticã, avea pãrul ciocolatiu lung pânã la talie şi nişte ochi foarte verzi. Ȋmi zâmbi sincer.
-Adriana, ce bine îmi pare sa te rev….
Viktor tuşi scurt.
-Adicã, mã bucur sa te cunosc.
M-am încruntat. De unde ştia cum mã cheamã?
Apoi, cu un junghi în stomac, mi-am amintit unde mã aflu. Deşi încercam sã mã conving de faptul cã fata e nebunã, nu reuşeam sã mi-i scot din minte pe acei tineri din curte care pãreau atât de normali.
-Eu plec, mã aşteaptã Nectarie, spuse Viktor. Iris, ai grijã ce faci şi Adriana, bine ai venit!
Acestea fiind spuse, m-a lãsat singiurã cu fata ciudatã.
Iris a început sã se învârtã prin camera, arãtându-mi patul în care dorm, partea mea de dulap în care îmi pot pune lucrurile şi aşa mai departe.
Cerul devenea albastru închis dincolo de fereastrã, apoi negru. Noaptea începuse sã punã stãpânire peste toate. Ȋmi imaginam cã pãrinţii mei ajunseserã deja acasa şi se instalaserã la televizor cu un castron de pop-corn în braţe şi o sticlã de Cola alãturi, aşa cum fãceau mereu. Fãrã mãcar sã deschidã uşa camerei mele pentru a vedea ce fac, fiindca nu mai eram acolo. Fãrã mãcar sã le pese cã mã aflu într-un loc strãin, singurã printre necunoscuti.Farã sã bãnuiascã mãcar ca desi am optsprezece ani sunt doar un copil şi imi e tare fricã.
-Adriana?
Mi-am şters lacrima de pe obraz şi m-am întors cãtre Iris.
-Ȋmi pare rau, spuse ea. Am uitat cât de noi sunt toate pentru tine şi cât de greu îţi este.Ce-ar fi sã dormi puţin? Ȋţi va face bine.
-Nu, am spus scuturând din cap.
A zâmbit trista.
-Nu poţi sta treazã pentru totdeauna.
-Nu, dar pot încerca sã stau treazã cât mai mult, am rãspuns.
Nu m-a întrebat de ce. Nu a fost mãcar curioasã de ce nu vreau sã dorm. De parcã ştia de visurile mele tâmpite. De parcã ar fi ştiut.
-Hai, întinde-te puţin mãcar.
I-am fãcut pe plac pentru cã nu aveam energia necesarã sã o refuz. Şi pânã la urmã avea dreptate: nu puteam sta treazã pentru totdeauna.
S-a aşezat pe marginea patului meu şi mi-a pus o mânã pe frunte. Gestul mi se pãrea mult prea intim pentru niste personae care se cunosc de nici o orã, dar nu am gãsit în mine puterea sã o îndepãrtez. Era ca şi cum aş fi gãsit prietena pe care mi-o doream cu atâta ardoare.
-Dormi, mi-a şoptit ea. Ȋn noaptea asta nu vei avea niciun vis.
Am închis ochii şi m-am scufundat într-un somn plãcut, de care aveam atâta nevoie dupã toate cele întâmplate. Un somn dulce, odihnitor, minunat. Un somn fãrã vise.
3 comentarii:
o sa o termini, asa-i?
Si restul? Unde e?
Restul e intr-un document Word, si da, as vrea sa o termin!
Trimiteți un comentariu