Nu-mi amintesc sa fi existat un asemenea moment. Intotdeauna am crezut ca sinucigasii sunt lasi si egoisti.
Lasi, pentru ca aleg calea simpla, fug de probleme, in loc sa se confrunte cu ele, sa lupte, sa gaseasca forta de a invinge.
Egoisti, pentru ca nu se gandesc la persoanele pe care le lasa in urma; la parinti, care or sa se invinovateasca mereu, intrebandu-se cu ce au gresit in cresterea copilului lor, de aceasta a juns sa se sinucida; la frati si prieteni, care se vor invinovati si ei, spunandu-si ca ar fi putut sa il/o cunoasca mai bine si sa previna asta. Sunt egoisti pana la extreme, pentru ca nu le pasa de toata durerea, furia, neputinta si frustrarea pe care o lasa in urma, de vietile pe care le distrug, vieti care nu vor mai fi niciodata la fel fara el/ea.
Daca stau bine sa ma gandesc, explodand din firea mea razbunatoare, cand eram in clasa a 7-a si profa de mate vroia sa ma lase corigenta, ma gandeam cum ar fi sa ma sinucid daca o face, doar ca sa o fac pe ea sa triasca in agonia culpabilitatii.
Dar nu a fost un gand serios, vreau sa cred ca sunt o persoana puternica si nimic din ce mi s-ar putea intampla nu ma va darma intr-atat incat sa imi doresc sa ma sinucid.
Eu iubesc viata, chiar daca viata nu ma iubeste pe mine.
Sinuciderea ar insemna fara cafea delicioasa dimineata, fara inghetata de vanilie cu stracciatella, fara o carte buna devorata in cateva ore, fara vantul care imi adie in par primavara, fara multe, multe, bucurii marunte ale vietii la care nu sunt pregatita inca sa renunt si nu stiu daca voi fi vreodata.
As vrea sa traiesc la infinit, chiar daca asta ar presupune sa sufar la infinit.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu