“Oricât de tare aș vrea acum să-mi întrerup călătoria spre trecut, nimic nu mă poate opri spre a-ți demonstra că te înșeli. Viața și moartea se împletesc încet, iar ceasul nostru sună neîncetat pentru a ne demonstra propria-i putere.”
Elena Costea

Cand ma chinuie talentul...

marți, 16 august 2011

| | |

Un castel inalt, de piatra, se ridica pe malul marii. O mare atat de albastra si spumoasa, cu valuri mari care se spargeau cu sunete ritmice la tarm, o mare atat de perfecta, incat imi simteam inima batandu-mi cu putere la vederea ei.
Eram acolo, pe aleea pavata care ducea la mirificul castel. Turnul sau se inalta parand ca aproape atinge luna argintie. Vantul adia usor,leganand poalele rochiei mele de un albastru la fel de intens precum marea din fata mea, iar parul lung imi gadila umerii rotunzi si goi, lasati descoperiti de corsetul rochiei.
 Eram, cumva, imbracata mai elegant decat mi-as fi dorit intr-un asemenea loc.Si nu eram singura. O silueta incepea sa se contureze la cativa pasi in fata mea. Silueta unui barbat inalt, foarte inalt, de doi metri sau mai mult, cu umerii lati si multe perechi de muschi pe spatele care se vedea din tricoul negru si mulat pe care il purta. S-a intors brusc cu fata la mine, miscarea facand sa ii cada o suvita de par din coada. Ochii lui negri ma fixau, masurandu-ma.
-Dimitri?
Nu-mi raspunse, dar imi oferi in schimb un zambet fugar.
-Dar tu nu ai cum sa fii aici, tu nu ai cum…sa existi in realitate.
El ridica din umeri si facu cativa pasi spre mine.
-Si totusi, sunt aici.
Vocea lui ma facea sa ma cutremur. Dar ce mama naibii? El nu are cum sa existe in realitate.
Am privit lung ca castelul din fata mea si la marea aceea incredibila…ireala; nici astea nu aveau cum sa existe.
Si totusi, el se apropia de mine. Mainile lui imi cuprinsera talia, strangand-o incet. Capul meu se odihnea pe pieptul lui, in timp ce ii inhalam parfumul.
Dar un alt parfum a umplut aerul din jur.Mirosea a tigari cu aroma de cuisoare. La naiba, chiar mirosea. Si cand miroase a tigari de cuisoare, inseamna ca…dar nu are cum.
Si totusi, Adrian pasea pe aleea pietruita, indreptandu-se spre mine.Am facut cativa pasi in spate, despartindu-ma de Dimitri si intorcandu-ma cu fata la Adrian.
-Hei, tu, salutare, spuse el detasat, sufland fumul spre mine.
La naiba, cat am visat la tigarile astea!
-Ce…cauti aici?am intrebat cu vocea tremuranda.
-Scumpete, sunt aici pentru tine.
-Dar eu…eu…
Am privit la Dimitri, apoi la Adrian.
-Tu…esti genul meu de fata, spuse Adrian.
-Eu in niciun caz nu sunt genul tau de fata. Rose este…
-Iar tu esti…
-Sa nu cumva sa indraznesti sa spui ca sunt la fel ca Rose,am spus radicand tonul cu fiecare cuvant.
-…Cel putin la fel de impulsiva, spuse Adrian razand.
-Asta e ridicol.Voi nu aveti ce cauta aici. Eu nu sunt Rose, iar voi pe ea o vreti.
-Eu te vreau doar pe tine, spuse Dimitiri din spatele meu.
Vocea ii era ferma, de neclintit.
Capul imi vajaia si parea ca mi se invarte.Oare am facut cumva si am ajuns in universul din Academia Vampirilor?
Dar si alte personaje se apropiau de mine, inaintand pe aleea pietruita, cu briza marii mangaindu-le fata. Si nu erau din Academie.
Mi s-au inmuiat picioarele cand i-am vazut pe Eric si Alcide din Vampirii Sudului si pe Loren si Eric din Casa Noptii. O, Doamne, si erau cu totii exact asa cum mi i-am imaginat. Si toti veneau la mine. Dar ce vroiau de la mine? Ca cautau aici? Ce cautam eu aici?
Parul blond al lui Eric sclipea usor in lumina lunii argintii. Zambi, aratandu-si coltii. La jumatate de metru in stanga sa, statea Eric cel din Casa Noptii.Am chicotit nervoasa,gandindu-ma ca niciodata nu mi-am dat seama ca ii cheama la fel,probabil din pricina faptului ca sunt atat de diferiti.
Eric cel din Vampirii Sudului intinse o mana spre mine, atingandu-mi umarul gol cu un deget. Am simtit cum mi se face brusc frig. Alcide veni in spatele meu, cuprinzadu-ma in brate. Ii simteam trupul cald langa al meu,incalzindu-ma.
Eric isi arata coltii.
-E a mea!
-Eu..ce? Nu sunt a ta.
Alcide imi dadu totusi drumul din imbratisare.
-Desigur ca nu, spuse Loren. Pentru ca esti a mea. Intotdeauna ai fost.
-Eu…
La naiba,as fi vrut sa fiu a lui. Dar…
Razele lunii se resfangeau asupra unei siluete abia sosite si o faceau sa sclipeasca, de parca ar fi fost impodobit cu diamante. Trebuia sa imi imaginez: Edward.  In spatele lui, il urmau in tacere, Damen din Evermore, Damon si Stefan din Jurnalele Vampirilor, Damien din Casa Noptii si…
-Tu ce naiba cauti aici?
Baiatul cu parul negru isi inclina capul astfel incat lumina lunii se rasfranse asupra cicatricii in forma de fulger de pe fruntea lui.
-Inima ta m-a chemat. Ai fost indragostita de mine.
-Aveam 16 ani!
Harry Potter ridica din umeri.
Mi-am scuturat capul, privind apoi la toti tipii din jurul meu.La toti tipii tari din jurul meu.
-Tu ce vrei de la mine? L-am intrebat pe Damien. Tu esti gay.
-E povestea ta, papusa. Tu m-ai chemat si sunt aici.
Daca nu as fi fost atat de ametita de frumusetea din jurul meu,probabil ca tot ce se intampla mi s-ar fi parul cel putin vulgar si obscen si scarbos si as fi luat-o la fuga.
Damen imi zambi. Am clipit,ametita.
-Tu nu esti facuta pentru viata asta. Tu trebuie sa fii o Nemuritoare. Vino cu mine.
-Si eu ii pot oferi Nemurirea, spuse Edward.
Damon si Stefan venira mai aproape.
-Spune pe care din noi il alegi,spuse Stefan.
-Sau ne vom lupta pentru tine pana la moarte, spuse Damon.
-Ce?
-Nu-I asculta, spuse Dimitri.
Uitasem de prezenta lui.
-Alege-ma pe mine, spuse Adrian.Jur sa imi impart cu tine tigarile cu aroma de cuisoare.
-Lasa-I pe picii astia sa se joace cu iepurasi pufosi, spuse Eric din Vampirii Sudului. Tu ai nevoie de un barbat adevarat. Alege-ma pe mine.
-Alege-ma pe mine, spuse Eric din Casa Noptii, vorbind pentru prima data.
Vocea lui era calda si placuta.
-Alege-ma pe mine, Ramona!
-Te iubesc! Alege-ma pe mine!
Vorbeau toti in acelasi timp,ametindu-ma si mai tare.Pe cine ar trebui sa aleg?
-Eu sunt potrivit pentru tine!
-Alege-ma pe mine!
-M-ai visat de atatea ori….
-Alege-ma pe mine!
-Pe mine!
Veneau din ce in ce mai aproape si deja incepeam sama panichez. Le priveam fetele frumoase, ireale, nestiind la care sa ma opresc. Fiecare dintre ei fusese in visul meu odata. Fiecare dintre ei fusese tipul perfect, la vremea lui. Il doream pe fiecare altfel si totusi vroiam sa ma lase in pace.
-Eu nu sunt un personaj din cartile voastre! Sunt o persoana reala! Nu mai am nevoie de iluzii!
Atunci au disparut. In urma lor, castelul a inceput sa se estompeze pe fundalul noptii si marea a secat, lasand in urma un peisaj sterp.
Privind la albul plin de nimic unde cu cateva clipe inainte fusese totul, am realizat de abia dupa cateva clipe ca privesc la tavanul camerei mele.
Un vis…doar un vis.
M-am intors pe cealalta parte, fericita ca am iesit din fantezie. Inapoi la real,doar eu si singuratatea mea.


1 comentarii:

kyky™ spunea...

O, Doamne! Eu daca aveam ocazia il luam pe Adrian:)) Imi place foarte mult, mi s-a parut destul de amuzant:D