“Oricât de tare aș vrea acum să-mi întrerup călătoria spre trecut, nimic nu mă poate opri spre a-ți demonstra că te înșeli. Viața și moartea se împletesc încet, iar ceasul nostru sună neîncetat pentru a ne demonstra propria-i putere.”
Elena Costea

Vartej

miercuri, 22 februarie 2012

| | |
Incepusem asta-vara sa scriu...un fel de doua feluri. Niste impresii si concluzii despre viata, in general. Trebuia sa fie un volum si sa atinga mai multe subiecte, dar l-am cam dat uitarii dupa cateva capitole. Astazi l-am gasit si pentru ca nu mai am nicio dorinta sa il continui si sa fac ceva cu el, o sa il postez, sa cititi macar cat am reusit sa scriu.

E diferit de ce am scris pana acum, si ca stil, si ca abordare, dar sper totusi sa va placa.


Capitolul 1: Minciuni

Lasă-mă. Nu, mai bine ia-mă în brațe. Nu, pleacă, te urăsc. Brațele tale mă strâng atât de tare că mă sufocă. Ești un nebun, bun de nimic. Te urăsc, mi-ai distrus viața. Și știi de ce te urăsc așa tare? Pentru că te-am iubit!”
(Elena Costea-Atractie)

Oamenii spun o gramada de minciuni in viaţa lor. “Nu, mama, nu avem alcool la petrecerea asta!”. “Nu am fãcut nimic, doar ne-am sãrutat!”. “Ȋn mod cert nu am rãmas gravidã.”
Serios?
Privind în perspectivã şi dupã o experienţã de viaţã mai complexã decât mi-aş dori, cele mai periculoase minciuni sunt cele mascate.
Minciuni de genul “nu te mai iubesc.” Atunci când avem impresia cã pãrţile negative ale unei persoane din viaţa noastrã sunt mai mari decât cele pozitive, apar minciunile mascate. “Nici nu îmi plãcea prea tare compania lui/ei.” Sau “Nu îmi pasã, mi-a ajuns.”
O vorbã româneascã spune cã “nu vezi parul din ochiul tãu, dar vezi gunoiul din ochiul altuia.”
De cele mai multe ori, când un eveniment are atât pãrţi negative cât şi pãrţi pozitive, mintea noastrã, ca o ingratã trãdãtoare, tinde sã le vadã doar pe cele negative şi sã le ignore pe cele pozitive. Tot aşa şi cu defectele şi calitãţile persoanelor din jurul nostru: când cineva ne calcã bine de tot pe bãtãturi, uitãm de clipele frumoase, de momentele în care ne-au fost aproape şi de calitãţile pe care le are. Aşa apar minciunile mascate.
De ce mascate? Pentru cã nu ne dãm seama cã noi suntem cei minţiţi. Noi ne minţim pe noi, în defavoarea noastrã. Exista un moment în viaţa noastrã când ne sãturãm de o persoanã anume, fie cã e vorba de mama, sora, iubitul, prietena cea mai bunã sau şeful. Dar ne sãturãm aşa de tare cã ne stã în gât. Şi atunci avem nevoie de o pauzã. O pauzã de acea persoanã. Altfel, vom avea tendinţa de a o alunga din viaţa noastrã.
“Nu mai pot s-o sufãr, vreau sã disparã!”. Vrei, pe naiba!
Spuneam de minciunile cu “nu te mai iubesc”. Nu poţi sã încetezi a iubi pe cineva doar pentru cã nu a spãlat vasele sau pentru cã ţi-a spus cã te-ai îngrãsşat sau pentru cã râgâie ca porcul dupa ce mãnânca fripturã cu usturoi.
Iubirea nu e ca o durere de stomac: acum e, acum nu mai e; iubirea se dizolvã în timp şi dupã multã suferinţã. Dar creierul nostru hain ne joacã feste, ne implateazã o minciunã sfrutatã şi ne lasã sã credem în ea pânã când, prea impulsivi, cã aşa îi stã bine omului, mãturãm toate persoanele dragi din jurul nostru.




0 comentarii: